Retezat: Simfonia Pietrei și a Singurătății

Aerul rece al dimineții din Parcarea Cârnic îmi înțeapă obrajii. Parcarea, încă adormită, este punctul zero al acestei incursiuni solitare în inima Retezatului. Mașina rămâne în urmă, martor tăcut al lumii civilizate pe care o părăsesc. În față se deschide poarta Parcului Național Retezat , o invitație și, în același timp, o responsabilitate. Aici, la acest prag, simt că semnez un contract nescris. Regulile afișate, cele ale parcului , sunt clauzele explicite – mergi doar pe poteci marcate, nu aprinde focul, ia cu tine deșeurile, achită taxa de vizitare. Sunt termenii de utilizare ai acestui spațiu protejat, asemănători licențelor software sau termenilor contractuali din lumea dreptului de autor. Dar dincolo de acestea, muntele însuși impune termenii săi impliciți, nescrise în niciun regulament oficial: respectă-i forța, fii pregătit pentru imprevizibil, acceptă-i autoritatea. Este o licență acordată pentru a experimenta, a contempla, a te măsura cu tine însuți, nu una de a poseda, a modifica sau a lăsa o amprentă fizică permanentă. Primul semn de marcaj, banda albastră (BA) , apare ca un sigiliu pe acest contract, confirmând ruta aleasă. Rucsacul e greu, dar anticiparea ușurează povara. Pășesc singur pe potecă.

Drumul inițial este larg, pietros, cu aspect forestier , urcând domol prin pădure. Marcajele BA, aplicate pe copaci sau stânci, sunt ca niște note de subsol sau citări într-o lucrare complexă. Ele nu sunt creația mea, ci opera altora – administratorii parcului, cluburile montane – „autorii” sistemului de ghidaj în această vastă „operă” naturală. A le urma înseamnă a respecta termenii licenței de explorare, a naviga prin conținutul pus la dispoziție conform intenției creatorilor săi. Fiecare semn confirmă direcția, oferind siguranță în imensitatea pădurii. Aerul miroase a rășină și pământ reavăn. Lumina soarelui se joacă printre crengile brazilor, creând modele efemere pe potecă. Undeva, în depărtare, zăresc pentru prima oară crestele încă albe, cu zăpadă persistentă , o promisiune a altitudinilor ce mă așteaptă. Trec pe lângă indicatorul spre Cascada Lolaia , o posibilă „abatere autorizată”, o notă laterală în narațiunea principală a traseului meu. Aleg să nu o urmez de data aceasta, concentrându-mă pe parcursul stabilit. Solitudinea este totală, doar sunetul propriilor pași și respirația mea tulbură liniștea pădurii.

După aproximativ o oră de mers constant , ajung la o bifurcație importantă, cunoscută neoficial drept „Curba Soacrei”. Aici, drumul forestier marcat cu BA continuă spre fosta Cabană Pietrele, în timp ce o potecă mai îngustă, marcată cu Triunghi Albastru (TA), o ia la stânga, traversând Pârâul Stânișoara pe o punte. Aceasta este ruta mea spre Cabana Gențiana. Este un punct de decizie, o alegere conștientă a unei căi specifice din rețeaua de trasee a parcului. Diferitele marcaje turistice din Retezat – bandă albastră, triunghi albastru, bandă roșie, triunghi galben, cruce roșie și altele  – par a funcționa ca niște niveluri diferite de licențiere sau căi de acces într-o operă complexă. Fiecare marcaj definește un traseu cu propriile caracteristici, dificultate și destinație, similar modului în care diferite licențe acordă drepturi variate asupra unei opere protejate. Alegând să urmez marcajul TA aici, selectez o „licență” specifică, o cale autorizată distinctă în cadrul marii compoziții a Retezatului.

Urmând marcajul TA, traversez puntea peste apele repezi și cristaline ale Stânișoarei. Poteca urcă ușor, iar sunetul apei devine tot mai prezent. După aproximativ 25 de minute de la bifurcație , ajung la Cascada Maria Magdalena. Este o apariție neașteptată și încântătoare în sălbăticia pădurii. Apa se prelinge grațios pe stânci acoperite de mușchi, într-o cădere mai puțin spectaculoasă prin volum, cât prin delicatețea sa. Este o „operă” naturală de o originalitate incontestabilă, dar într-o continuă schimbare. Debitul variază cu anotimpul și ploile , gheața o transformă iarna, lumina îi schimbă nuanțele. Este o creație dinamică, niciodată cu adevărat „fixată” în sensul juridic al termenului, așa cum este o carte sau o pictură. O pot fotografia , dar imaginea va fi doar o copie palidă, o operă derivată căreia îi lipsesc sunetul apei, răcoarea aerului umed, mirosul vegetației. Experiența senzorială completă, trăită aici și acum, în solitudine, este originalul imposibil de reprodus fidel.

Continui pe poteca TA, trecând pe lângă o intersecție cu marcajul Triunghi Galben (TG) ce urcă spre Șaua Pelegii prin Valea Rea  – o rută pe care o voi parcurge la coborâre. Reîntâlnesc pentru scurt timp marcajul BA, un indicator anunțând încă 30 de minute până la cabană. Curând, zăresc construcția solidă a Cabanei Gențiana , situată la 1672 m altitudine , un reper important și un adăpost în imensitatea muntelui. Este un spațiu creat de om, dar integrat în peisajul sălbatic. Știu din cercetări că facilitățile sunt simple: priciuri comune , căldură de la sobă , fără mâncare (doar ceai, cafea, bere), dar cu apă de izvor și electricitate de la panouri solare sau generator. Este un nod important în rețeaua de trasee a Retezatului. Cabana funcționează ca o resursă comună, un spațiu de convergență pentru drumeți, similar unei biblioteci sau unei opere intrate în domeniul public. Oricine are „licența” de a ajunge aici (prin efort și respectarea regulilor) o poate folosi. Totuși, experiența mea aici, chiar și pentru o scurtă pauză, este unică, filtrată prin prisma solitudinii și a traseului personal. Prezența altora (sau absența lor) nu diminuează originalitatea propriei călătorii.

Las în urmă Gențiana și traversez din nou o punte, de data aceasta peste Valea Pietrele. Reiau urcușul pe marcajul BA, urmând valea în amonte. Trec pe lângă stânca masivă numită Bordul Tomii. Pădurea de conifere se rărește treptat, lăsând loc jneapănului și pajiștilor alpine presărate cu rododendron în sezon. Peisajul devine tot mai mineral, dominat de piatră. Efortul devine mai susținut, panta crește constant. După aproximativ o oră de la Gențiana , ajung pe malul Lacului Pietrele. Situat la circa 1990 m altitudine , este un lac glaciar mic (0.4 ha), dar de o frumusețe senină, cu ape limpezi în care se oglindesc versanții din jur. Este un loc popular de popas , o anticameră a căldării glaciare a Bucurei. Acest lac, împreună cu celelalte pe care le voi întâlni – Bucura, Tăurile din Valea Rea – sunt ca niște iterații ale aceleiași teme, compoziții create de forța modelatoare a ghețarilor cuaternari. Fiecare are individualitatea sa – dimensiune, adâncime, context peisagistic  – dar împărtășesc o origine comună, o „autoritate” geologică unică. Sunt variațiuni pe tema glaciară, semnate de Retezat.

De la Lacul Pietrele, urcușul final spre Șaua Bucura devine semnificativ mai abrupt și mai tehnic. Poteca șerpuiește printre bolovani imenși și grohotișuri, traversând morenele lăsate în urmă de ghețari. Fiecare pas necesită atenție. Respir greu, concentrat pe ritm și pe echilibru. Diferența de nivel  este câștigată cu efort susținut. Această porțiune, de la lac până în șa, durează între 45 de minute și o oră și jumătate, în funcție de condiție și starea terenului. Simt anticiparea crescând; mă apropii de un punct de cotitură al traseului, de o revelație peisagistică majoră.

Și apoi, ajung. Șaua Bucura (sau Curmătura Bucurei), la 2206 m altitudine, se deschide larg în fața mea. E ca și cum s-ar ridica o cortină. Priveliștea este copleșitoare. Sub mine, în căldarea vastă, strălucește Lacul Bucura, cel mai întins lac glaciar din România, o pată de un albastru intens înconjurată de pajiști alpine. Zăresc refugiul Salvamont pe malul său. Privirea cuprinde vârfurile din jur: semeții Bucura I și II, poate și silueta îndepărtată a vârfului Judele. Spre est, giganții Peleaga și Păpușa par acum mult mai aproape, dominând orizontul. Această panoramă grandioasă este ca o operă intrată în domeniul public. Este accesibilă oricui ajunge aici, magnifică și liberă. Însă experiența acestei priveliști este profund personală, unică pentru fiecare privitor. Efortul depus pentru a ajunge aici, solitudinea, lumina specifică a momentului, starea mea interioară – toate acestea colorează percepția. Peisajul „public” este interpretat și asimilat într-un mod original, irepetabil.

Acest loc marchează sfârșitul primei etape majore a drumeției mele, cea ghidată de banda albastră. Am respectat „termenii” acestei secțiuni. Acum, trebuie să găsesc următorul „fir director”. Caut cu privirea și identific marcajul bandă roșie (BR). Acesta semnalează începutul traversării înalte pe creastă, spre Vârful Peleaga. Este o schimbare de „licență”, trecerea la o secțiune diferită a „operei” montane, una mai solicitantă, mai expusă, guvernată de alte reguli nescrise ale altitudinii și terenului.

Pornesc pe banda roșie, urcând din Șaua Bucura. Terenul devine imediat mai accidentat, o pantă presărată cu lespezi și bolovani, o adevărată „cascadă de pietre”. Urcușul este constant. Ajung pe Vârful Custura Bucurei, la aproximativ 2370 m. Este un punct intermediar pe creasta principală, dar oferă perspective noi: înapoi spre șaua de unde am venit și spre Lacul Bucura, acum văzut de mai sus, și înainte, spre continuarea crestei către impunătorul Peleaga. Stau o clipă și mă întreb: a „intenționat” oare muntele ca acest vârf să fie doar o etapă spre ținta finală, Peleaga, sau are valoarea sa intrinsecă? Asemenea unui cititor care interpretează diferitele părți ale unei cărți, percepția mea îi definește importanța în narațiunea personală a acestei zile. Pentru mine, acum, este un punct de belvedere și o confirmare a progresului pe creastă.

Continui pe banda roșie, urmând linia matematică a crestei. Trec prin Șaua Custura Bucurei (2307 m). Mersul devine un exercițiu de concentrare. Poteca este expusă, pe alocuri îngustă, șerpuind printre stânci. Fiecare pas trebuie calculat. Ajung în zona cunoscută sub numele de Colții Pelegii. Numele este sugestiv. Stânci ascuțite, prăpăstii amețitoare pe ambele părți. Aici, traseul cere mai mult decât simpla pășire; necesită agățare, folosirea mâinilor, o atenție sporită. Senzația de înălțime și expunere este maximă. Panoramele sunt dramatice, tăind respirația, dar cer respect. Traversarea acestei secțiuni dificile este ca interacțiunea cu structura de rezistență a unei opere complexe. Nu poți ocoli dificultățile; ele sunt parte integrantă a experienței, definite de „autor” – fie el natura sau creatorii potecii. Aici se manifestă „drepturile morale” ale muntelui: trebuie să-i respecți integritatea, să abordezi pasajele dificile cu seriozitate și pricepere. Orice abatere de la această conduită, orice lipsă de respect, poate avea consecințe grave.

După Colții Pelegii, urmează ultima ascensiune spre cel mai înalt punct al Retezatului. Panta finală pare nesfârșită, dar în cele din urmă, ajung. Vârful Peleaga, 2509 m. Stau în sfârșit pe acoperișul Retezatului. Panorama de 360 de grade este absolută, o recompensă supremă pentru efortul depus și pentru respectarea „termenilor” impuși de munte. Văd întregul masiv desfășurându-se sub mine ca o hartă tridimensională: văi adânci, creste zimțate, luciul îndepărtat al altor lacuri. Recunosc vârfurile vecine, Păpușa, Retezatul. Sentimentul este un amestec de triumf și umilință. Estimativ, urcarea de la Șaua Bucura până aici durează între o oră și jumătate și două ore și jumătate. Această priveliște, trăită în solitudine, sub cerul vast, este chintesența originalității experienței. Oricâte fotografii aș face, ele nu pot captura vântul tăios, sentimentul de vastitate, satisfacția interioară. Această experiență efemeră este inerent originală, imposibil de copiat sau transferat. Aparține exclusiv memoriei mele.

Încep coborârea de pe vârf, urmând creasta spre vest, în direcția Șeii Pelegii. Marcajul, tot bandă roșie. Terenul rămâne stâncos, dar acum panta este descendentă. După aproximativ 20 minute, ajung în Șaua Pelegii (2285 m), un nod important de trasee, la intersecția dintre creasta principală și valea care coboară spre nord. De aici, priveliștea se deschide larg spre Valea Rea, valea pe care urmează să cobor.

Coborârea din Șaua Pelegii în Valea Rea începe abrupt, marcajul devine banda galbenă (BG), sub cerul care începe să se întunece și să trimită primele semne de vreme rea, adaugă un strat suplimentar de provocare. Trec pe lângă Tăurile din Valea Rea, o salbă de ochiuri de apă glaciare în căldarea superioară a văii. Cel mai mare dintre ele este Tăul Mare din Valea Rea. Dar acum, frumusețea lor este umbrită. Primele ace reci de lapoviță mă lovesc pe față. Apoi, picături mai mari, hotărâte. Ploaia. S-a pornit.

Numele văii – Valea Rea – capătă brusc o rezonanță aparte. Ploaia transformă radical coborârea. Pietrele devin lucioase și alunecoase. Mai jos, poteca va fi noroioasă. Vizibilitatea scade dramatic, îngreunând orientarea, mai ales în condițiile unui marcaj incert. Sunetul ploii este acum constant, un ropot pe glugă și pe pelerină. Frigul umed începe să pătrundă, testând eficiența echipamentului impermeabil. Peisajul, deși probabil spectaculos în sălbăticia lui, este acum estompat, îmbrăcat într-un văl gri și umed. Solitudinea devine aproape palpabilă. Provocarea nu mai este doar fizică, ci și mentală: reziliență, concentrare, determinare. Vremea rea pare o „încălcare” a dreptului meu la o drumeție plăcută, o „contrafacere” a planului inițial. Însă, a face față acestei situații, a continua în siguranță, este parte din „utilizarea echitabilă” a muntelui. Accept termenii săi imprevizibili, mă adaptez și perseverez. Există o dualitate fascinantă în această vale: frumusețea intrinsecă a lacurilor și a sălbăticiei contrastează puternic cu dificultatea accentuată de vremea potrivnică. Experiența este simultan dificilă, „rea”, dar și intensă, memorabilă într-un mod brutal și autentic.

Continui coborârea anevoioasă pe firul Văii Rele, ghidându-mă după poteca ce devine treptat mai clară pe măsură ce pierd altitudine. Trec prin zone cu jnepeniș, apoi intru din nou în pădurea udă. Sunetul ploii în frunziș acompaniază fiecare pas. Oboseala se acumulează. În cele din urmă, poteca Văii Rele se intersectează cu traseul BA/TA parcurs la urcare. Recunosc locurile, deși acum par diferite sub ploaie. Sentimentul de a reveni pe un teren familiar este reconfortant. Urmează ultima bucată de drum, pe forestierul marcat cu BA, înapoi spre Cârnic. Retragerea pașilor de dimineață, dar într-un context complet schimbat: ud, obosit, dar cu experiența completă a circuitului încheiat.

Ajung înapoi în parcarea Cârnic. Ploaia s-a oprit. Oprirea e bruscă. Tensiunea acumulată pe coborâre se eliberează. Mașina așteaptă, simbol al întoarcerii la confort și siguranță. Contrastul dintre sălbăticia din care tocmai am ieșit și banalitatea parcării este izbitor. Coborârea pe Valea Rea, în condiții de ploaie, a prelungit considerabil timpul total al turei. Estimările pentru întreaga buclă variază, vremea rea a adăugat cu siguranță cel puțin o oră sau două la acest total.

Această drumeție solitară în Retezat a fost mai mult decât o simplă parcurgere a unui traseu. Solitudinea și furtuna de pe Valea Rea au adăugat note dramatice acestei interpretări personale.