O Zi de Vară în Inima Făgărașului: Circuitul Vânătoarea lui Buteanu și Capra din Bâlea Lac

Începutul lunii iunie 2024 ne-a găsit la poalele Munților Făgăraș, sub cerul încă proaspăt al dimineții, în parcarea de la Bâlea Lac. Aerul rece, la peste 2000 de metri altitudine, purta cu el promisiunea unei zile de neuitat pe creste. Aici, la capătul spectaculosului drum Transfăgărășan, civilizația pare să se oprească brusc, lăsând loc sălbăticiei alpine. Contrastul este izbitor: mașini parcate la câțiva pași de poteci ce șerpuiesc spre vârfuri semețe, o invitație permanentă la aventură, dar și un memento al respectului pe care îl impune muntele.

Eram doi drumeți, pregătiți să răspundem chemării Făgărașului, cu un plan ambițios pentru ziua ce stătea să înceapă: un circuit ce avea să ne poarte pe Vârful Vânătoarea lui Buteanu și Vârful Capra. Știam că ne așteaptă un traseu variat, cu urcușuri abrupte, posibile petice de zăpadă întârziată, secțiuni tehnice cu lanțuri și, speram noi, priveliști care să ne taie respirația. Începutul verii în Făgăraș este o perioadă magică, un echilibru fragil între ultimele urme ale iernii și explozia de viață a sezonului cald, cu promisiunea bujorilor de munte înfloriți și provocarea zăpezii persistente în căldările umbrite.

Pornirea la drum s-a făcut din parcarea de lângă Lacul Bâlea, un ochi de apă glaciară de o frumusețe rară, cu o suprafață de peste 4.6 hectare și o adâncime ce depășește 11 metri. În imediata apropiere, silueta iconică a Cabanei Bâlea Lac, un reper istoric cu o vechime ce se apropie de un secol, veghează tăcută peste apele liniștite. Această cabană, deschisă tot anul, oferă nu doar adăpost și masă, ci și un punct de plecare esențial pentru nenumărate trasee ce împânzesc masivul.

Am lăsat în urmă aglomerația și am urmat poteca ce pornește din apropierea cabanei. Itinerariul nostru începea pe un traseu marcat inițial cu Bandă Albastră (BA), așa cum ne aminteam, și care, conform descrierilor, merge la început paralel cu Valea Bâlii, pe sub serpentinele Transfăgărășanului ce urcă spre lac. Primii pași au fost domoli, o încălzire binevenită ce ne-a permis să admirăm priveliștea tot mai amplă asupra versantului nordic al Transfăgărășanului, spre Sibiu. Poteca ne purta treptat din atmosfera turistică a zonei cabanei spre peisajul sălbatic al muntelui, drumul șerpuitor rămânând o vreme un reper vizual, înainte de a dispărea din câmpul nostru vizual. Știam că Bâlea este un nod important de trasee, așa că am fost atenți la marcaje încă de la început, pentru a ne asigura că urmăm direcția corectă spre Căldarea Văiuga, nu traseul clasic (Triunghi Albastru) ce urcă direct în Șaua Caprei. Curând, am ajuns la punctul unde traseul nostru urma să se desprindă de marcajul principal.

La intersecția semnalizată, am cotit decisiv spre stânga, urmând acum marcajul Bandă Albastră (BA), așa cum indicau și sursele documentate. Această alegere ne-a purtat în liniștea impunătoare a Căldării Văiuga. Aerul părea mai calm aici, departe de poteca mai circulată ce urcă direct spre Șaua Caprei. Peisajul era dominat de pereții stâncoși și de silueta masivă, pietroasă, a Vârfului Vânătoarea lui Buteanu, care se profila la orizont.

Și apoi, surpriza confirmată: petice generoase de zăpadă netopită acopereau încă fundul căldării și pantele umbrite. Era început de iunie, dar aici, în acest microclimat specific, iarna refuza să predea complet ștafeta verii. Prezența zăpezii în această perioadă este un fenomen cunoscut în Văiuga, adesea descrisă ca având „zăpadă permanentă” sau cel puțin persistentă până târziu în sezon. Contrastul vizual era puternic – albul imaculat al zăpezii pe fundalul ierbii de un verde crud și al stâncilor cenușii. Traversarea acestor limbi de zăpadă a adăugat o notă specială drumeției, necesitând atenție sporită la fiecare pas. Urcușul prin căldare a devenit tot mai abrupt, în special în partea superioară, solicitându-ne efortul, în timp ce înaintam printre grohotișuri către Șaua Văiugii, poarta noastră de acces spre creastă. Alegerea acestei rute, mai puțin aglomerată, ne oferea o perspectivă diferită și confirmarea variațiilor microclimatice fascinante ale Făgărașului.

Ajunși în Șaua Văiugii, am simțit cum peisajul se deschide și cum pulsul muntelui devine mai alert. Aici ne-am intersectat cu poteca marcată Triunghi Albastru (TA), care urcă pe ruta clasică de la Bâlea Lac, prin Șaua Caprei. Numărul drumeților a crescut vizibil, semn că ne apropiam de un obiectiv popular. Din șa, perspectiva s-a schimbat, dezvăluind spre sud Căldarea Capra, cu lacurile sale.

Am continuat ascensiunea spre stânga, urmând marcajul TA către impunătorul Vânătoarea lui Buteanu, al optulea vârf ca înălțime din România, cu ai săi 2507 metri. Ultima porțiune a urcușului avea să ne testeze nu doar condiția fizică, ci și curajul. Aproape de vârf, am ajuns la celebra secțiune echipată cu lanțuri. Descrierile vorbeau despre un sector expus, o „săritoare” unde trebuie să te cațeri, o zonă ce necesită atenție și poate stârni teamă. Ne-am confruntat cu stânca abruptă, asigurată recent cu lanțuri metalice solide, menite să faciliteze trecerea și să sporească siguranța pe acest pasaj tehnic. A fost un moment de concentrare maximă, fiecare priză și fiecare pas calculate cu grijă, adrenalina însoțind efortul fizic. Această porțiune, deși scurtă, reprezintă un punct cheie al traseului, un prag tehnic ce contrastează cu reputația generală de accesibilitate a vârfului – accesibilitate datorată mai degrabă distanței scurte de la Bâlea decât ușurinței tehnice a ultimilor metri. Trecerea cu succes a lanțurilor ne-a adus și mai aproape de recompensă.

Ajungerea pe Vârful Vânătoarea lui Buteanu (2507 m) a fost întâmpinată de o explozie de lumină și spațiu. Platoul mic al vârfului, marcat de o plăcuță metalică pe un bloc de ciment, se deschidea către o panoramă de 360 de grade, confirmată de numeroase relatări ca fiind „fabululoasă”, „spectaculoasă” și „copleșitoare”. Poziția sa ușor retrasă față de creasta principală amplifică senzația de dominare și oferă perspective unice, justificând pe deplin supranumele potențial de „Vârful Belvedere”.

Privirea cuprindea un orizont nesfârșit de creste și văi. Spre est, se zărea linia crenelată a Făgărașului, culminând în depărtare cu trapezul format de Viștea Mare și Moldoveanu, cele mai înalte vârfuri ale țării. Spre vest, se înălțau giganții Negoiu, Lespezi și Călțun, dominând peisajul. Sub noi, spre sud, apele liniștite ale Lacului Capra sclipeau în soare, în timp ce spre nord, puteam urmări cu privirea Căldarea Văiugii, pe unde urcasem, și, mai jos, Lacul Bâlea și serpentinele Transfăgărășanului. Am profitat de vremea bună și de peisajul incredibil pentru o pauză binemeritată. Am scos aparatele foto și, așa cum ne propusesem, am ridicat drona pentru a surprinde imagini aeriene, o perspectivă modernă asupra măreției clasice a muntelui. Sentimentul de reușită era amplificat de frumusețea copleșitoare din jur. Am reflectat și asupra numelui vârfului – Vânătoarea sau Vânătarea – o dispută toponimică interesantă, dar secundară în fața spectacolului naturii.

Părăsind euforia vârfului, am început coborârea, reluând pentru scurt timp traseul pe la lanțuri. Ținta imediat următoare era Vârful Capra (2494 m), un vecin apropiat, atins printr-o traversare ușoară și un mic urcuș. De aici, panorama era la fel de impresionantă, oferind o altă perspectivă asupra crestelor și văilor din jur.

Conform planului nostru, am decis să coborâm de pe Vârful Capra spre lacul omonim pe o potecă nemarcată. Această practică, de a folosi rute directe, neoficiale dar vizibile și bătătorite, este frecventă în Făgăraș pentru drumeții experimentați, mai ales în condiții de vizibilitate bună, oferind adesea o variantă mai rapidă sau pur și simplu diferită. Am navigat cu atenție pe această potecă descendentă, bine conturată pe versantul ierbos.

Curând, am ajuns din nou pe traseul principal de creastă, marcat cu Bandă Roșie (BR), coloana vertebrală a Făgărașului. Ne aflam acum în apropierea zonei de unde pornește traseul spre Fereastra Zmeilor, un alt obiectiv faimos al masivului, și tot aici trece și traseul marcat Punct Roșu (PR) ce vine dinspre Piscul Negru, deși noi am continuat pe Banda Roșie. Un punct de atracție major al acestei secțiuni a fost Monumentul Alpiniștilor. Acest obelisc sobru, placat cu marmură albă, ridicat în memoria unor alpiniști pierduți într-o avalanșă în anii ’60, adaugă o notă de solemnitate peisajului grandios și amintește de pericolele, dar și de pasiunea pe care o inspiră muntele.

Imediat lângă monument, am ajuns pe malul Lacului Capra. Situat la 2230 metri altitudine și acoperind aproape 2 hectare, este unul dintre cele mai mari și mai frumoase lacuri glaciare de pe versantul sudic al Făgărașului. Apele sale limpezi, înconjurate de pajiști alpine, reflectau cerul și crestele din jur. Popularitatea sa ca loc de campare era evidentă, iar prezența sa oferea și o sursă binevenită de apă. Concentrarea atâtor puncte de interes – vârfuri, lac, monument, intersecții de trasee – într-o arie atât de restrânsă subliniază importanța scenică, istorică și logistică a acestei zone.

De la malul liniștit al Lacului Capra (2230 m), ne aștepta un ultim efort ascendent: urcușul scurt, dar constant, până în Șaua Caprei (2315 m). Am urmat poteca principală de creastă, marcată cu Bandă Roșie (BR), care ne-a condus în acest punct de maximă importanță strategică. Șaua Caprei este pe bună dreptate ca o „intersecție în cruce”, un nod vital ce leagă bazinul nordic al Bâlei de cel sudic al Caprei și de creasta principală ce continuă spre est și vest.

Odată ajunși în șa, priveliștea s-a deschis spectaculos spre nord. Căldarea Bâlea se desfășura sub noi în toată amploarea ei, cu lacul strălucind în depărtare și cu panglica Transfăgărășanului șerpuind pe versant. Era momentul să începem coborârea finală. Am părăsit marcajul Bandă Roșie și am urmat poteca marcată cu Triunghi Albastru (TA), aceeași pe care mulți o folosesc pentru urcarea clasică spre Vânătoarea lui Buteanu. Coborârea a fost abruptă, solicitantă, mai ales pentru picioarele obosite după ore de mers. Panta accentuată și terenul uneori instabil au necesitat atenție continuă. Faptul că am ales să urcăm prin Văiuga, pe o pantă inițial mai domoală, și să lăsăm această coborâre abruptă pentru final a fost o strategie care, deși ne-a prins obosiți, ne-a scutit de un urcuș foarte solicitant la începutul zilei.
Pe măsură ce pierdeam altitudine, zgomotul civilizației revenea treptat, iar în curând am ajuns înapoi în zona parcării de la Bâlea Lac, închizând astfel bucla impresionantului nostru circuit.

În timp ce soarele începea să coboare pe cer, aruncând umbre lungi peste crestele Făgărașului, stăteam în parcare rememorând aventura zilei. Circuitul Vânătoarea lui Buteanu și Capra ne oferise o experiență completă: frumusețea sălbatică a peisajului alpin în plină vară timpurie, surpriza neașteptată a zăpezii persistente, provocarea tehnică a lanțurilor, recompensa panoramelor uluitoare de pe vârfuri, rezonanța istorică a monumentului întâlnit pe traseu și liniștea adâncă de pe malul Lacului Capra.

A fost o zi de efort susținut, dar și de satisfacție imensă, împărtășită în doi. Am parcurs un traseu complex, care a îmbinat poteci marcate cu secțiuni nemarcate, urcușuri solicitante cu coborâri abrupte, momente de adrenalină cu clipe de contemplare. Făgărașul ne-a arătat încă o dată caracterul său unic: grandios, imprevizibil, exigent, dar incredibil de generos cu cei care îl abordează cu respect, pregătire și echipament adecvat. Experiența ne-a reamintit importanța verificării condițiilor meteo și a stării zăpezii, chiar și în iunie, și a adaptabilității în fața provocărilor muntelui. O zi petrecută în inima acestor munți este mai mult decât o simplă drumeție; este o reconectare cu natura și cu propriile limite, o amintire prețioasă gravată în suflet.