Jurnal de Iarnă: O Drumeție la Început de An spre Inima Tăcută a Apusenilor

Data de 2 ianuarie 2025 nu este o zi obișnuită pentru a porni pe munte. Este o zi suspendată între ecourile sărbătorilor trecute și promisiunea tăcută a unui an nou. Pentru un grup de prieteni munțomani, aceasta a fost însă ziua aleasă pentru un ritual: o reconectare cu esențialul, departe de zgomotul lumii, într-un peisaj purificat de ger. Punctul de întâlnire, Pasul Ursoaia, la hotarul simbolic dintre județele Alba și Cluj, nu era doar un reper pe hartă, ci un portal. Aici, pe șoseaua înghețată a DN1R, cunoscut ca Transursoaia, aerul tăios al dimineții de iarnă acționa ca un filtru, limpezind gândurile și ascuțind simțurile.
Gerul, departe de a fi un impediment, era o prezență vie, un catalizator al experienței. Îmbrățișarea sa rece promitea o claritate pe care doar altitudinea și iarna o pot oferi. În liniștea dimineții, grupul s-a adunat, o comunitate efemeră legată de aceeași pasiune și de înțelegerea nescrisă a muntelui.

Faptul că ne aflam pe Transursoaia, un drum celebrat vara pentru peisajele sale, dar adesea închis și uitat iarna, ne conferea un sentiment de acces privilegiat. Nu eram turiști pe o autostradă alpină; eram pelerini pe un drum adormit, martori ai unei frumuseți austere, rezervată celor puțini și hotărâți. Pornind din acest punct, situat la granița vestică a Munților Gilăului și la intrarea în inima Munților Bihor, călătoria noastră nu era doar o simplă drumeție, ci o incursiune într-un teritoriu redat naturii, o afirmare a faptului că anul nou începe cel mai bine cu pasul apăsat în zăpadă, pe un drum vechi, sub un cer nou. Acest act deliberat, de a alege muntele în locul confortului domestic post-revelion, transforma drumeția dintr-o simplă activitate recreativă într-o declarație de identitate, un mod de a ancora începutul de an în valorile perene ale prieteniei și ale naturii neîmblânzite.

Pentru a ancora această poveste în realitatea concretă a efortului și a geografiei, detaliile tehnice ale traseului oferă o perspectivă clară asupra călătoriei. Acest sumar nu doar că validează experiența, dar servește și ca o mărturie a realizării, un schelet faptic pe care se clădește bogăția amintirilor.

Odată părăsit asfaltul adormit al șoselei naționale, am pășit pe un drum forestier ce se afunda spre vest, o panglică albă tăiată printr-o pădure rară de molid. Aici, lumea s-a schimbat. Sunetul dominant a devenit ritmul propriilor pași, un scârțâit surd și satisfăcător al bocancilor pe stratul de nea proaspătă. Zăpada, ca un burete fonic uriaș, absorbea orice ecou, creând o liniște profundă, aproape palpabilă. Era o tăcere pe care doar pădurea de iarnă o poate oferi, o liniște care nu înseamnă absența sunetului, ci prezența unei păci atotcuprinzătoare. Din când în când, această meditație auditivă era întreruptă de trosnetul sec al unei crengi înghețate sub propria greutate sau de șoapta vântului strecurându-se printre vârfurile înalte ale molizilor.

Aerul rece era impregnat de un parfum curat, înțepător, un amestec de ozon și de mirosul proaspăt, rășinos, al coniferelor. Era un parfum care  ne curăța plămânii și limpezea mintea, mirosul esențial al iernii la altitudine. Vizual, peisajul era o capodoperă minimalistă. Drumul forestier, lat și primitor, se unduia ca un tunel alb printre trunchiurile întunecate ale copacilor, creând un contrast puternic între albul imaculat al solului și verdele profund, aproape negru, al cetinei încărcate de zăpadă. Fiecare ramură era o operă de artă, decorată cu cristale fine de gheață ce sclipeau ca un praf de diamante.

Drumeția pe un drum forestier lat, spre deosebire de o potecă îngustă, a influențat dinamica grupului. Permițând mersul unul lângă altul, a încurajat conversațiile, schimburile de impresii și glumele, consolidând sentimentul de experiență împărtășită. Ritmul nu era dictat de dificultatea tehnică a potecii, ci de cadența comună a grupului, un puls colectiv ce bătea în armonie cu inima tăcută a pădurii. Siguranța, în acest context, nu era legată de riscul de a te rătăci, ci de atenția la porțiunile de gheață ascunse sub zăpadă și de gestionarea efortului pe termen lung.

Momentele în care soarele reușea să străpungă stratul subțire de nori erau magice. Căldura sa, deși efemeră, era resimțită pe obraji ca o binecuvântare. Mai mult decât confortul fizic, această lumină transforma radical peisajul. Fiecare cristal de zăpadă de pe drum și de pe ramuri exploda într-o multitudine de scântei irizante, ca și cum pădurea ar fi fost presărată cu nestemate. Albul orbitor al zăpezii căpăta textură și profunzime, dezvăluind ondulațiile fine lăsate de vânt. Aceste „efecte de lumină”, specifice iernii în Carpați, sunt adesea mai spectaculoase decât peisajele de vară, tocmai datorită clarității aerului rece și a contrastelor puternice.

Traseul, urmând fidel drumul forestier, ne-a condus pe sub Vârful Clujului, un pisc ce se înalță la 1399 de metri. Acest punct de reper, menționat în descrierile tehnice ale traseului, a marcat o tranziție subtilă în peisaj. Pădurea de molid a început să se rărească și mai mult, lăsând loc unor deschideri mai ample, prevestind poienile ce aveau să urmeze.

A fost un moment firesc de popas, o ocazie de a admira panorama care se desfășura în fața ochilor. De aici, privirea putea cuprinde culmile domoale ale Apusenilor, un relief vălurit, acoperit de o pătură uniformă de zăpadă. Era o priveliște care oferea perspectivă, plasând micul grup de drumeți în vastitatea masivului montan. Sentimentul nu era de micime, ci de apartenență la un întreg grandios. Vârful Clujului, deși nu impunător ca alți giganți ai Carpaților, servea drept far și punct de orientare, un martor tăcut al călătoriei noastre. Trecerea pe lângă el a însemnat parcurgerea unei etape importante a drumului spre Poiana Călineasa.

După trecerea de Vârful Clujului, peisajul s-a deschis complet, dezvăluind una dintre cele mai profunde și neașteptate priveliști ale Apusenilor: așezările de vară ale moților, cunoscute local ca „mutături”.  Aici, pe Dealul Cățeilor, timpul părea să fi înghețat la propriu și la figurat. Zecile de colibe și grajduri din lemn, erau presărate pe coasta dealului, tăcute și grele sub povara zăpezii. Acoperișurile de șindrilă erau albite de nea, iar fumul lipsea cu desăvârșire de pe coșuri. Era un sat fantomă, dar nu unul al abandonului, ci al hibernării.

Puterea acestei scene stătea în contrastul violent dintre ceea ce se vedea și ceea ce se știa. Drumeții, cunoscători ai muntelui, pășeau printr-un spațiu definit de absență, dar a cărui prezență estivală era aproape palpabilă. În liniștea absolută, mintea putea auzi ecourile verii: mugetul vacilor aduse la păscut din satele învecinate precum Ghețar, Hănășești sau Casa de Piatră, clinchetul talăngilor, vocile moților la muncile câmpului, mirosul de fân proaspăt cosit și de fum de lemn.  Aceste colibe simple, cu o arhitectură funcțională, arhaică, construite integral din lemnul pădurii, reprezentau epicentrul unui mod de viață ancestral, pastoral, dictat de anotimpuri.

A vedea aceste „mutături” iarna este o experiență profundă. Ele nu sunt ruine, ci unelte lăsate la odihnă, simboluri ale unei reziliențe umane extraordinare și ale unei legături indestructibile cu pământul. Într-o lume a schimbărilor rapide, acest ciclu pastoral, deși afectat de depopularea zonelor rurale, persistă ca o mărturie a adaptării și continuității.

De la așezările de vară, traseul a cotit spre dreapta, ajungând la o altă prezență surprinzătoare în acest peisaj arhaic: un drum asfaltat.  Acoperit și el de un strat consistent de zăpadă, își pierduse funcția modernă, devenind doar o altă cărare albă spre destinație. Prezența sa aici, sus, la peste 1300 de metri, este semnificativă. Este o arteră modernă care a schimbat fundamental viața moților, facilitând accesul la „mutături” și legătura cu satele din vale, transformând o călătorie de ore sau zile într-una mult mai scurtă.

Stratul de zăpadă avea un efect unificator, estompând granița dintre modernitate (asfaltul) și tradiție (colibele), redând întregul platou naturii. Înaintarea era acum mai ușoară, pe o suprafață plană, iar atenția se putea concentra pe priveliștea din ce în ce mai spectaculoasă și pe anticiparea atingerii punctului final al călătoriei de dus: biserica ce se zărea deja pe una dintre culmile poienii. Această juxtapunere – un mod de viață vechi de secole, deservit de o infrastructură a secolului XXI – este una dintre caracteristicile definitorii ale Apusenilor contemporani, un loc unde trecutul și prezentul nu se exclud, ci învață să coexiste.

În cele din urmă, am ajuns la destinație, punctul culminant al urcușului: biserica din Poiana Călineasa. Așezată strategic pe una dintre cele mai înalte culmi ale poienii, la aproximativ 1300 de metri altitudine, biserica părea o strajă tăcută peste întinderile albe.  Intuitiv, un drumeț s-ar aștepta să găsească aici un lăcaș de cult vechi de secole, o relicvă a credinței moților. Surpriza a fost însă cu atât mai mare cu cât realitatea este diferită și, poate, mai plină de semnificație. Biserica de lemn din Poiana Călineasa nu este un monument istoric prăfuit, ci o construcție nouă, vibrantă, sfințită în anul 2015 și închinată Sfântului Proroc Ilie, un patron spiritual cât se poate de potrivit pentru un lăcaș ridicat la înălțime, aproape de cer.

Această descoperire schimbă complet perspectiva. Biserica nu este o moștenire pasivă, ci un act de credință contemporan. A fost ridicată la inițiativa și prin efortul comunității de moți care își petrec verile în „mutături”, tocmai pentru a avea un loc de rugăciune aproape, fără a mai fi nevoiți să coboare în satele din vale pentru slujbele duminicale. Astfel, arhitectura sa, deși inspirată din tradiția bisericilor de lemn din Apuseni, vorbește nu doar despre trecut, ci despre continuitatea și vitalitatea unei culturi. Moții din Călineasa nu doar conservă tradiția, ci o creează, o duc mai departe.

În tăcerea absolută a iernii, când slujbele nu se țin, biserica își schimbă temporar funcția. Pentru drumeții ajunși aici, ea nu era un loc de cult comunitar, ci un sanctuar personal de contemplare. Ușile închise și liniștea din jur transformau lăcașul într-un punct de referință spiritual și fizic, un adăpost simbolic în fața imensității albe a platoului. Era dovada vie că spiritualitatea în Țara Moților nu este o piesă de muzeu, ci o forță activă, capabilă să înalțe noi altare.

Ajunși la capătul drumului de dus, în adăpostul relativ oferit de peretele bisericii, a urmat ritualul esențial al oricărui muntean: pauza de masă. În aerul înghețat, gesturi simple precum deschiderea unui rucsac, desfacerea unui sandviș și turnarea unui ceai fierbinte dintr-un termos capătă o importanță aproape sacră. Era un moment de refacere a forțelor, dar și de celebrare a reușitei. Pâinea împărțită între prieteni, în frigul tăios, are un gust pe care niciun festin nu-l poate egala.

De lângă biserică, panorama era copleșitoare. Chiar și cu norii care începeau să se adune, așa cum a fost cazul în acea zi, amploarea peisajului era impresionantă. Privirea putea zbura liber peste poiana vastă, acoperită de zăpadă, spre pădurile întunecate și spre șirurile de culmi ce se pierdeau în depărtare. În zile senine, de aici se pot admira giganții Apusenilor: Vârful Bihor, Vârful Găina și Curcubăta Mică. În acea zi de 2 ianuarie, peisajul era mai restrâns, mai intim, dar nu mai puțin dramatic. Lumea părea redusă la nuanțe de alb și gri, o schiță în cărbune a măreției muntelui. Această pauză, cu gust de ceai și priveliște de infinit, a fost recompensa, momentul de liniște și recunoștință înainte de a înfrunta drumul de întoarcere și capriciile vremii.

Drumul de întoarcere, deși identic din punct de vedere geografic, a fost o experiență complet diferită. Dacă la dus călătoria fusese una de explorare și descoperire, marcată de curiozitate și admirație, returul a devenit o probă de anduranță și concentrare. Peisajul, văzut acum sub un cer amenințător și bătut de vânt, căpătase o frumusețe diferită: una sălbatică, dramatică și austeră.

Focalizarea grupului s-a schimbat. Conversațiile s-au rărit, fiecare fiind mai atent la propriul pas și la menținerea unui ritm constant. Camaraderia nu se mai manifesta prin glume, ci prin gesturi mici, dar esențiale: o privire care verifică starea celui din spate, o încurajare scurtă, așteptarea răbdătoare în punctele mai dificile. Legătura dintre noi s-a solidificat, transformându-ne dintr-un grup de prieteni la plimbare într-o echipă care naviga împreună o provocare.

Din punct de vedere psihologic, drumul de întoarcere este adesea mai solicitant. Noutatea a dispărut, iar oboseala începe să se acumuleze.  În aceste condiții, siguranța oferită de drumul lat, forestier, a devenit un factor de confort mental. Nu exista riscul de a pierde poteca, ci doar necesitatea de a înainta constant, pas cu pas, înapoi spre siguranța mașinilor. Trecerea din nou pe lângă „mutăturile” tăcute și prin pădurea de molid a avut o altă rezonanță. Nu mai era misterul descoperirii, ci familiaritatea reconfortantă a drumului spre casă. Această a doua jumătate a drumeției a completat arcul narativ al zilei: de la bucuria senină a explorării, la înfruntarea respectuoasă a forței muntelui și, în final, la satisfacția tăcută a întoarcerii în siguranță.

În lumea dreptului, o idee sau un concept nu pot fi protejate. Doar „fixarea lor într-o formă tangibilă de exprimare” le conferă statutul de operă și, implicit, dreptul de autor. O drumeție, în esența ei, este ca o idee. Este un plan, o intenție, o colecție de date pe o hartă. Ceea ce s-a întâmplat pe 2 ianuarie 2025 a fost „performanța” – actul prin care ideea a prins viață.

Fiecare element al acelei zile – gerul tăios din Pasul Ursoaia, scârțâitul ritmic al zpezii sub bocanci, raza de soare ce a încălzit pentru o clipă obrajii, tăcerea solemnă a satului de vară adormit, gustul ceaiului fierbinte lângă biserica nouă, șuieratul vântului la întoarcere – a fost un fragment dintr-o operă efemeră. Aceste fragmente s-au unit și s-au „fixat” nu pe hârtie sau pe o peliculă, ci în memoria colectivă a grupului.

Această relatare nu este altceva decât încercarea de a transcrie acea fixare, de a transforma amintirea intangibilă într-un artefact concret. Este o formă de a revendica „dreptul de autor” asupra acelei zile perfecte. Nu într-un sens legal, ci într-unul profund personal. Prin așternerea pe hârtie a poveștii, experiența este recuperată din fluxul trecător al timpului și i se conferă permanență. Ea devine o mărturie, o cronică, versiunea autorizată a unei zile în care un grup de prieteni a ales să înceapă anul în cel mai onest mod cu putință: pe munte, împreună. Astfel, dreptul de autor asupra amintirii este exercitat nu prin posesie, ci prin povestire, asigurându-se că frumusețea acelei zile de ianuarie în Apuseni nu se va pierde niciodată.