Gărgălău între Ceață și Soare: O Zi în Inima Munților Rodnei

Era început de iunie 2023, acea perioadă magică în care muntele își scutură ultimele urme de iarnă, dar păstrează încă secrete reci pe crestele înalte. Ne adunasem o mână de prieteni, cu toții animați de aceeași nerăbdare: o aventură în Munții Rodnei, mai precis o ascensiune spre Vârful Gărgălău. Știam că începutul verii aici sus poate fi capricios; în timp ce văile explodează de verdeață crudă, altitudinile mai mari pot încă adăposti petice de zăpadă, o mărturie a iernii ce abia s-a retras. Acest contrast făcea, de fapt, parte din farmecul așteptat al zilei.
Ca să ne ușurăm puțin misiunea și să ne lansăm direct în inima peisajului alpin, am ales să începem aventura cu telescaunul din Complexul Turistic Borșa. Urcarea lină ne-a purtat de la aproximativ 850 de metri până aproape de 1400 de metri , lăsând în urmă panta abruptă ce urcă direct din stațiune și oferindu-ne o rampă de lansare perfectă spre înălțimi. Destinația noastră? Vârful Gărgălău, semeț la cei 2158 de metri ai săi, un punct marcant pe creasta principală a Rodnei. Știam că nu va fi ușor, dar era un obiectiv pe măsura entuziasmului nostru. Și totul se desfășura într-un cadru deosebit: Parcul Național Munții Rodnei, al doilea ca mărime din țară și recunoscut internațional ca Rezervație a Biosferei UNESCO încă din 1980.

Odată ajunși sus, cu aerul rece și curat umplându-ne plămânii, am început să căutăm marcajul nostru călăuzitor: Banda Albastră (BA). Acesta avea să ne fie ghid în prima parte a traseului, spre Șaua Știol și, mai departe, spre Șaua Gărgălău. Peisajul s-a schimbat rapid. Lăsând în urmă infrastructura telescaunului, poteca ne-a purtat prin zone ce alternau între pâlcuri de pădure și pajiști largi, deschizându-se treptat spre vasta Poiană Știol. Senzația de spațiu era copleșitoare, iar priveliștile începeau să se dezvăluie, promițătoare.

Am urmat marcajul de Bandă Albastră aproape întocmai. Așa cum se întâmplă adesea pe munte, potecile nu sunt mereu autostrăzi clare. Uneori se mai despart, alteori marcajele sunt mai rare sau estompate de vreme, mai ales în această porțiune inițială, unde se știe că semnalizarea poate fi mai slabă. Asta nu ne-a încurcat, ci a adăugat o notă de realism aventurii – navigația perfectă nu e mereu garantată și necesită un pic de atenție, făcând parte din farmecul explorării.

Înaintam în grup, energia colectivă purtându-ne parcă mai ușor. Ne încurajam reciproc pe porțiunile mai înclinate, bucurându-ne de companie. Pas cu pas, ne apropiam de prima bornă importantă a traseului, zona Șaua Știol. Pe drum, am trecut pe deasupra căldării glaciare care adăpostește Lacul Știol, zărindu-i luciul apei printre ondulațiile terenului, în funcție de varianta exactă a potecii pe care o urmam – traseul marcat cu Bandă Albastră având opțiuni de a trece fie pe lângă lac, fie pe creasta de deasupra lui.

Lăsând în urmă zona Șaua Știol, am continuat ascensiunea pe același marcaj, Banda Albastră. Poteca ne îndrepta acum mai hotărât spre creasta principală și spre șaua superioară, Șaua Gărgălău, situată la o altitudine de aproximativ 1900-1925 de metri. Pe măsură ce urcam, peisajul devenea tot mai alpin, iar efortul începea să se simtă.

La un moment dat, în apropierea șeii, am zărit silueta Refugiului Gărgălău. Amplasat strategic, refugiul părea o prezență solidă și liniștitoare în vastitatea muntelui. Construcția din lemn masiv, relativ nouă sau recent renovată (fiind menționată ca dată în folosință spre sfârșitul lui 2019 și în stare excelentă în decembrie 2019), oferea un adăpost vital în caz de vreme rea, având o capacitate de aproximativ 12 persoane în condiții de bivuac. Chiar și doar ca punct de reper în trecere, prezența sa era semnificativă, amintindu-ne de infrastructura creată pentru siguranța montaniarzilor în acest mediu sălbatic.

Am ajuns curând în Șaua Gărgălău propriu-zisă, un nod important de trasee. Aici, poteca noastră marcată cu Bandă Albastră întâlnea traseul principal de creastă, marcat cu Bandă Roșie (BR). Era momentul să schimbăm „ghidul” și să ne pregătim pentru ultima etapă a urcușului. Trecând pe Banda Roșie, am început asaltul final spre vârf. Această porțiune s-a dovedit a fi vizibil mai abruptă și mai solicitantă. Efortul fizic a crescut, respirația a devenit mai sacadată, iar concentrarea s-a intensificat. Fiecare pas era calculat, mușchii picioarelor protestând ușor, dar determinați să atingem ținta. Acest efort final avea să facă atingerea vârfului și mai satisfăcătoare și să contrasteze puternic cu pauza relaxantă ce avea să urmeze la lac.

Și, în sfârșit, am ajuns! Stâlpul de pe Vârful Gărgălău, marcând altitudinea de 2158 metri, era în fața noastră. Sentimentul de reușită era palpabil, amplificat de provocarea ultimei porțiuni de urcuș. Însă muntele ne-a întâmpinat cu o îmbrățișare rece și misterioasă. O ceață densă, lăptoasă, ne înconjura din toate părțile, furându-ne complet panorama spectaculoasă pentru care este renumit Gărgălăul în zilele senine. Aerul era umed și pătrunzător, iar sub bocanci, surpriză! Pete consistente de zăpadă persistau încă, chiar și la început de iunie, o dovadă clară a altitudinii și a tranziției sezoniere.

Această vreme a dictat ritmul șederii noastre pe vârf. Fără vizibilitate și în condiții destul de reci și umede, asemănătoare celor descrise uneori chiar și iarna pe acest traseu, nu avea sens să zăbovim prea mult. Am făcut câteva poze rapide, mai mult ca dovadă a prezenței noastre acolo, și am decis să pornim înapoi. Emoțiile erau amestecate: mândria atingerii obiectivului se împletea cu o ușoară dezamăgire că nu ne puteam bucura de priveliștea promisă, rămasă ascunsă în spatele perdelei de nori. Vremea nu ne-a stricat ziua, ci a transformat experiența vârfului într-una eterică, aproape ireală.

Am făcut cale întoarsă, coborând cu atenție pe poteca marcată cu Bandă Roșie (BR) până în Șaua Gărgălău, trecând din nou pe lângă refugiu, și regăsind apoi marcajul familiar de Bandă Albastră (BA), care ne conducea acum la vale. Înaintam cu gândul la pauza promisă, mai lungă și mai relaxantă, pe malul Lacului Iezerul Bistriței, cunoscut acum mai ales ca Lacul Știol. Era recompensa așteptată după efortul depus și după întâlnirea cețoasă cu vârful.

Și apoi s-a întâmplat magia! Pe măsură ce pierdeam altitudine, am început să simțim o schimbare. Ceața a început să se subțieze, să se destrame, lăsând să pătrundă mai întâi timid, apoi tot mai curajos, razele soarelui. În scurt timp, am ieșit complet din stratul de nori și am pășit într-o lume scăldată în lumină. Contrastul a fost dramatic și absolut încântător. Soarele cald pe obraji și albastrul cerului de deasupra ne-au umplut instantaneu de voie bună, risipind orice urmă de răcoare sau dezamăgire.

Am ajuns curând la lac, o adevărată bijuterie glaciară, cuibărită în impresionanta căldare a Gărgălăului, la o altitudine de aproximativ 1800 de metri. Priveliștea era superbă. Apa lacului, de un verde smarald în lumina soarelui, părea incredibil de limpede, deși rece ca gheața. Malurile erau înconjurate de pante înverzite, presărate cu jnepeniș. Ne-am amintit că acest loc liniștit are și o importanță geografică deosebită: de aici izvorăște râul Bistrița Aurie, care își începe lungul său drum spre Dunăre.
A urmat pauza mult așteptată. Ne-am tolănit pe malul însorit, am despachetat sandvișurile și ciocolata, am povestit, am râs, am tăcut pur și simplu, absorbind frumusețea locului. Era o liniște binefăcătoare, poate întreruptă doar de susurul vreunui pârâiaș sau de zumzetul albinelor. Contrastul cu vârful cețos și rece de mai devreme era izbitor și făcea acest moment de relaxare la soare și mai prețios. Era recompensa perfectă pentru efortul depus.

Cu greu ne-am urnit de pe malul lacului idilic. Timpul trecuse repede, iar drumul până la telescaun mai trebuia parcurs. Ne-am luat rucsacii în spate și am reluat coborârea pe poteca marcată cu Bandă Albastră, îndreptându-ne spre punctul terminus al drumeției noastre pedestre.
Coborârea părea acum mai rapidă, deși picioarele începeau să resimtă distanța totală parcursă. Dar moralul era ridicat, iar soarele după-amiezii picta peisajul în lumini noi, calde. Am schimbat impresii, am rememorat momentele cheie ale zilei, bucurându-ne de ultimele clipe petrecute împreună pe munte. În curând, am zărit din nou stația superioară a telescaunului, semn că aventura noastră pe jos se apropia de sfârșit. Eram obosiți, dar într-un mod plăcut, și plini de satisfacția unei zile reușite.

Privind în urmă, ziua petrecută pe Gărgălău a fost un carusel de emoții și senzații. De la nerăbdarea începutului, la efortul susținut al urcușului, misterul ceții de pe vârf, surpriza zăpezii târzii, bucuria neașteptată a soarelui și liniștea de la lac, până la căldura prieteniei care ne-a însoțit la fiecare pas.
A fost o zi care ne-a reamintit de frumusețea sălbatică și impunătoare a Munților Rodnei, dar și de puterea camaraderiei. Am atins un vârf împreună, am împărțit efortul și recompensa, am găsit bucurie în lucrurile simple – un sandviș mâncat pe malul unui lac glaciar, o rază de soare după ore de ceață. Chiar și vremea capricioasă, cu ceața ei densă, nu a făcut decât să adauge o dimensiune specială aventurii, transformând-o într-o poveste memorabilă.
Plecăm cu amintiri prețioase și cu respectul reînnoit pentru munte. Este o invitație deschisă pentru oricine dorește să exploreze aceste tărâmuri minunate ale României, dar și un memento să o facem responsabil, echipați corespunzător și mereu pregătiți pentru surprizele pe care muntele ni le poate rezerva.