Făgărașul Nemarcat de Timp: O Zi Lungă între Bârcaciu, Ciortea și Oglinda Cerului din Lacul Avrig

Există o chemare aparte pe care Munții Făgăraș o șoptește celor dispuși să asculte. Nu e doar promisiunea celor mai înalte vârfuri din România, ci și conștiința unei confruntări oneste cu sălbăticia lor, cu vremea adesea aspră, aproape subpolară pe creste. Sunt munți care cer respect, pregătire și o doză considerabilă de voință. Iar în acea dimineață, răspunsul nostru la această chemare a început în liniștea dinaintea luminii, la Cabana Poiana Neamțului, undeva la poalele masivului, la aproximativ 700-760 metri altitudine. Aerul era rece, tăios, iar întunericul, străpuns doar de fasciculele frontalelor, părea să amplifice tăcerea și misterul lumii în care urma să intrăm. Era acea liniște specială, aproape reverențioasă, care precede efortul susținut, un moment suspendat între vis și realitatea brutală a muntelui.

Știam ce ne așteaptă: un circuit ambițios, o provocare ce avea să ne testeze limitele. Peste 22 de kilometri de poteci, mai mult de 11 ore de mers efectiv, incluzând pauzele necesare, și o diferență de nivel cumulată de aproape 1800 de metri. Aceste cifre nu reprezentau doar date tehnice; ele defineau angajamentul nostru, promisiunea unei zile lungi, solicitante, o adevărată probă de anduranță specifică Făgărașului, unde traseele de o asemenea anvergură sunt mai degrabă regula decât excepția. Era o decizie conștientă de a ne măsura forțele cu muntele, de a accepta provocarea în schimbul recompenselor pe care doar altitudinea și peisajele grandioase le pot oferi.

Primii pași s-au pierdut pe drumul forestier ce șerpuiește din Poiana Neamțului, urmând fidel marcajul Cruce Roșie (CR). Pe o distanță de aproximativ un kilometru și jumătate , monotonia drumului lat a fost spartă doar de susurul apei și de anticiparea potecii adevărate. Apoi, brusc, atenția ne-a fost solicitată: marcajul cotea la dreapta, părăsind confortul relativ al drumului forestier pentru a ne conduce peste Pârâul Comănesei, pe un podeț de lemn. Era un prag simbolic, trecerea din lumea accesibilă în inima muntelui, un moment în care ne-am încredințat pe deplin ghidajului lăsat de cei ce au marcat poteca. Acest marcaj, ca un fir director lăsat de înaintași, cerea respect – o formă de licență nescrisă pentru a păși în siguranță prin această operă a naturii.

Urcușul prin pădure a început abrupt, solicitând imediat mușchii încă neîncălziți. Poteca se strecura printre trunchiuri groase de conifere, într-o lume umedă și tăcută, unde sunetele păreau înăbușite de covorul de ace de brad. Pe măsură ce câștigam altitudine, panta s-a mai domolit, transformându-se într-o suită de curbe de nivel ce tăiau versantul, intersectând ocazional vechiul drum forestier. După aproximativ o ora si jumatate de la plecare, pădurea a început să se rărească. Printre copaci, am zărit primele promisiuni ale panoramelor ce aveau să vină – Depresiunea Transilvaniei și siluetele îndepărtate ale unor vârfuri.

Și apoi, lumina. Poteca a ieșit definitiv din pădure, deschizându-se în Poiana Bârcaciu, o insulă de iarbă înconjurată de pădure, la 1550 de metri altitudine. În mijlocul ei, ca o recompensă pentru cei 844 de metri diferență de nivel urcați, ne aștepta Cabana Bârcaciu. O prezență istorică, fiind a cincea cabană construită în Făgăraș, inaugurată încă din 1922, dar vibrantă și primitoare. Chiar dacă facilitățile sunt simple – camera comună, încălzire la sobă, lumină de la generator și apă proaspătă de la izvorul de lângă – atmosfera caldă și aroma inconfundabilă ceaiului la halbă, o transformă într-un refugiu esențial. Aici, la granița dintre pădure și golul alpin, urma să ne tragem sufletul înainte de a continua ascensiunea spre crestele deschise.

Lăsând în urmă ospitalitatea cabanei Bârcaciu, am continuat pe același marcaj Cruce Roșie (CR), îndreptându-ne spre sud, spre inima masivului. Chiar lângă cabană, poteca se desparte de alte trasee importante – Punct Albastru (PA) ce coboară spre Lacul Avrig, Punct Roșu (PR) spre Cabana Negoiu și Cruce Galbenă (CG) ce urcă spre Șaua Scării pe o rută alternativă. Alegerea noastră a fost clară: CR, direct spre Scărișoara și mai departe, spre creasta principală.

Poteca ne-a purtat inițial printr-un culoar de molizi, pentru a ataca apoi frontal panta destul de înclinată ce coboară din Culmea Scărișoara. Știam că există și o variantă mai ocolită și mai sigură, mai ales în condiții de iarnă, pe marcaj CG, dar am rămas fideli traseului CR direct. Urcușul a devenit mai susținut, iar pădurea s-a transformat treptat în rariște, apoi în pajiște alpină. Aerul era mai rarefiat, vântul mai prezent, iar vegetația s-a adaptat altitudinii.

Am ajuns în zona Platoului Scărișoara, undeva peste 1900 de metri. Culmea, în această porțiune inferioară, este relativ blândă, rotunjită, pe alocuri aplatizată, presărată cu mici depresiuni nivale, martore ale acțiunii zăpezii și gheții de-a lungul timpului. Aici, Făgărașul a început să-și dezvăluie adevărata anvergură. Panorama s-a deschis spectaculos în aproape toate direcțiile, ca și cum am fi pătruns în codul sursă al peisajului, înțelegând dintr-o privire arhitectura grandioasă a munților. Spre est, silueta impunătoare a Negoiului, flancat de Șerbota și Custura Ciobanului, domina orizontul. Spre sud-vest, privirea era atrasă de grupul masiv Ciortea-Boia și de vârful Gârbova, mai mic, dar abrupt, străjuind Căldarea Avrigului. Spre vest, se înșirau vârfurile lanțului Suru-Budislavu, iar spre nord, dincolo de văile adânci, se întindea Depresiunea Făgărașului, punctată de așezări. Era o priveliște copleșitoare, câștigată cu fiecare pas, o recompensă ce anula oboseala acumulată. Știam însă că, pe măsură ce vom urca pe Culmea Scărișoara, terenul va deveni mai îngust, mai abrupt și mai expus, cerând concentrare maximă.

Continuând ascensiunea pe Cruce Roșie (CR), am urmat linia Culmii Scărișoara, apropiindu-ne de Vârful Scara (2306 m). Poteca marcată, însă, nu atinge direct vârful, ci trece strategic pe sub acesta, pe versantul său nord-vestic. Vârful Scara rămâne un reper important, un punct de belvedere renumit, uneori accesat direct, pe nemarcat, de cei ce doresc o panoramă completă.

Momentul cheie a fost atingerea crestei principale a Făgărașului. Aici, într-un punct situat chiar sub masivul Scara, marcajul nostru CR s-a intersectat cu legendara Bandă Roșie (BR) – magistrala ce străbate întreaga coloană vertebrală a masivului, de la est la vest.

Am părăsit CR și ne-am înscris pe BR, îndreptându-ne spre vest. Destinația imediată era Șaua Scărița, cunoscută și sub numele de Curmătura de Vest a Gârbovei, șaua ce desparte Vârful Gârbova de grupul Ciortea. Acest segment de creastă și-a arătat imediat caracterul: teren predominant stâncos, expus vânturilor și prăpăstiilor. Poteca șerpuia, agățată de versant, trecând pe sub Vârful Gârbova (2188 m). Deși mai scund decât vecinii săi Scara și Ciortea, Gârbova impresionează prin abrupturile sale. Mersul pe creastă cerea atenție constantă la fiecare pas, dar oferea în schimb perspective aeriene continue, senzația plutirii deasupra lumii. Eram acum pe „creasta vânturilor”, în inima Făgărașului sălbatic. Alegând să deviem mai târziu spre Ciortea și apoi spre Avrig, urma să creăm propria noastră poveste, o buclă personală derivată din tema majoră a traversării Făgărașului.

Ajunși în Șaua Scărița (Curmătura de Vest a Gârbovei), la aproximativ 2140 metri altitudine, am părăsit temporar traseul principal de creastă, Banda Roșie (BR). Aici începe un alt marcaj Cruce Roșie (CR), distinct de cel pe care urcasem din Poiana Neamțului, un traseu dedicat vizitării Vârfului Ciortea Est. Este traseul omologat cu indicativul 07MN11, ce ne invita la un asalt final spre unul dintre punctele culminante ale circuitului nostru.

Urcușul spre Ciortea Est, considerat cel mai accesibil dintre vârfurile Ciortea, a început pe pante înierbate ce acoperă versantul estic al muntelui. Chiar dacă nu exista o potecă bătătorită clară, marcajele CR ne ghidau sigur în sus. Pe măsură ce câștigam altitudine, iarba a lăsat locul stâncii, iar panta a devenit considerabil mai abruptă, solicitând un ultim efort concentrat. Cei aproximativ 250 de metri diferență de nivel din șa până pe vârf au fost urcați cu respirația tăiată, conștienți că ne apropiem de obiectiv.

Vârful Ciortea Est – ne-a întâmpinat cu satisfacția atingerii țintei. Am ajuns pe pisc, un nume pe hartă, o bornă în călătoria noastră. Chiar dacă altitudinea sa exactă pare o notă de subsol disputată în diverse „ediții” cartografice – 2419 m, 2422 m (ca Ciortea II) sau chiar 2427 m, cum indică o plăcuță fotografiată – prezența sa este incontestabilă, o lucrare în sine. Am făcut pauza binemeritată menționată în planul inițial, lăsând privirea să cuprindă panorama de 360 de grade. Recompensa a fost pe măsura efortului. Spre est și sud-est, se vedeau Gârbova și Scara, iar mai departe Negoiu și Lespezi. Spre vest, se înălța semeț Vârful Ciortea Vest (2427 m), mai înalt și mai dificil, urmat de Vârtopu Roșu, Budislavu și Suru. Însă priveliștea cea mai captivantă era cea spre nord, în adânc: Căldarea Avrigului, cu Lacul Avrig scânteind ca un ochi de obsidian lichid în fundul ei. Această imagine ne prevestea următoarea etapă a călătoriei, creând o legătură vizuală puternică între culmea atinsă și adâncul spre care urma să coborâm.

După pauza de pe Ciortea Est, am început coborârea, urmând inițial același marcaj Cruce Roșie (CR) înapoi spre Șaua Scărița/Gârbovei Vest. Ajunși din nou pe creasta principală, am reintrat pe marcajul Bandă Roșie (BR), continuând de data aceasta spre vest, pe deasupra căldării glaciare a Avrigului. Acest segment de potecă, agățat de versantul nordic al crestei, necesită atenție sporită. Sunt porțiuni expuse și stâncoase în această zonă, chiar periculoase pe alocuri, mai ales pe vreme rea sau în lipsa unui echipament adecvat. Fiecare pas trebuia calculat, fiecare priză verificată.

Din poteca BR, am început coborârea finală spre malul Lacului Avrig. Aflat la 2011 metri altitudine, acest lac glaciar, cu o suprafață de aproape un hectar și jumătate și o formă relativ trapezoidală, este o adevărată bijuterie a Făgărașului. Este cuibărit în căldarea adâncă săpată de ghețari, sub peretele impunător al Vârfurilor Ciortea. Apa sa limpede, din care izvorăște râul Avrig, reflecta cerul și crestele din jur, confirmându-i metafora de „ochi de munte”.

Am ajuns pe malul lacului, un loc ce invită la contemplare și odihnă. Aici am făcut o pauză mai lungă, așa cum plănuisem, savurând liniștea locului – uneori o liniște deplină, alteori spartă doar de șuieratul vântului pe creste. Este un loc unde se poate campa, un popas strategic între cabanele Suru și Negoiu pentru cei ce parcurg creasta integrală. Pentru noi, a reprezentat punctul cel mai de jos al buclei noastre alpine, înainte de a începe ultima parte a coborârii. Lacul Avrig, operă originală a ghețarilor, ne-a oferit un moment de respiro și reflecție. A-i respecta fragilitatea, a nu lăsa urme, părea un gest firesc, similar cu a onora drepturile autorului acestei minunății – Natura însăși. Degradarea potecilor din zonă, subliniază nevoia de grijă și responsabilitate din partea celor ce îi calcă pragul.

De la Lacul Avrig, am pornit pe ultima secțiune majoră a circuitului nostru, urmând marcajul Punct Albastru (PA) ce coboară spre Cabana Bârcaciu. Acest traseu ne-a purtat de-a lungul Văii Avrigului, oferind o perspectivă complet diferită față de urcușul pe culmea Scărișoara. În loc de creste deschise și panorame vaste, intram acum într-o vale modelată de ghețari, mai intimă, dar nu mai puțin spectaculoasă.

Poteca PA coboară peste două praguri glaciare distincte, mărturii ale retragerii ghețarilor cu mii de ani în urmă. Sectorul superior al traseului este cunoscut ca fiind mai accidentat și solicitant, cerând atenție pe porțiunile stâncoase și la traversarea pârâielor. Am străbătut poieni în care, vara, răsună talăngile oilor de la stânele din apropiere. Peisajul alterna între gol alpin, pâlcuri de ienuperi și, mai jos, pădurea de conifere. Coborârea, deși predominantă, a fost presărată și cu scurte urcușuri, așa cum indică diferențele de nivel estimate, adăugând la efortul acumulat. După aproximativ două ore de la plecarea de la lac, am ajuns în apropierea Cabanei Bârcaciu, închizând astfel bucla alpină a traseului nostru.

De aici, drumul era cunoscut. Am reintrat pe marcajul Cruce Roșie (CR), retrăind în sens invers poteca urcată cu multe ore în urmă, în întunericul dimineții. Coborârea prin pădure, pe măsură ce lumina zilei scădea, a fost dominată de senzația de oboseală profundă, „obositor” fiind cuvântul perfect pentru a descrie starea generală. Fiecare pas era mai greu, fiecare rădăcină sau piatră un potențial obstacol pentru picioarele istovite. Sunetele pădurii – foșnetul frunzelor, trosnetul crengilor – păreau acum mai prezente, în contrast cu tăcerea vântului de pe creste. Atingerea drumului forestier și, în final, zărirea luminilor de la Poiana Neamțului au adus un sentiment de ușurare și de misiune îndeplinită. Cercul se închisese. Eram înapoi la punctul de plecare, dar transformați de experiența celor peste 11 ore petrecute în inima Făgărașului.

Ziua se stingea, la fel și ultimele noastre resurse de energie. Bilanțul era clar: un efort fizic și mental considerabil, o confruntare directă cu distanța, altitudinea și propriile limite. Peste 22 de kilometri, aproape 1800 de metri urcați și coborâți, peste 11 ore de la primul pas în întuneric până la ultimul, în lumina amurgului. Făgărașul ne ceruse mult.

Dar ne și oferise incomensurabil mai mult. Frumusețea sălbatică și originală a acestor munți, imposibil de replicat sau de descris pe deplin în cuvinte, ne rămânea întipărită pe retină și în suflet. Panoramele vaste de pe Scărișoara și Ciortea, intimitatea neașteptată a Lacului Avrig, jocul de lumini și umbre pe stâncile abrupte – toate acestea compuneau o simfonie vizuală de neuitat. Amintirea acestei zile devenea acum o proprietate intelectuală personală, câștigată prin efort, netransferabilă în esența ei, dar a cărei valoare crește prin simpla povestire.

Drumețiile de acest calibru în Făgăraș sunt mai mult decât simple provocări sportive. Sunt călătorii interioare, prilejuri de a te reconecta cu ritmul naturii și cu propria reziliență. Înțelegi, pas cu pas, importanța respectării „termenilor de utilizare” ai muntelui: urmărirea atentă a marcajelor – acele licențe lăsate de înaintași – respectarea principiilor eticii montane, grija de a nu lăsa în urmă decât urmele bocancilor. Este un cod nescris, similar cu cel care guvernează respectul pentru creația altuia, fie ea artistică sau intelectuală. Așa cum nu ai altera sau copia nepermis o operă protejată, la fel nu ai lăsa gunoaie sau nu ai degrada poteca pe munte.

Oboseala se va risipi, febra musculară va trece, dar ecoul Făgărașului va rămâne. Chemarea lor persistentă, promisiunea unor noi descoperiri, satisfacția depășirii limitelor – acestea sunt amprentele pe care o zi ca aceasta le lasă adânc în memoria oricărui iubitor de munte. Și știi, aproape cu certitudine, că te vei întoarce.