Cucerind Toroioaga: O Drumeție Sălbatică prin Inima Maramureșului

Există o magie aparte în Munții Maramureșului în luna iunie. Pădurile explodează într-un verde crud, vibrant, pajiștile alpine se împodobesc cu flori sălbatice, iar aerul poartă promisiunea aventurii. Totuși, muntele rămâne munte, iar vremea de început de vară poate fi capricioasă, alternând soarele generos cu ploi repezi și reci. În acest decor plin de viață, dar și de neprevăzut, am ales o provocare pe măsură: un circuit solicitant ce avea ca punct culminant Vârful Toroioaga, cu ai săi 1930 de metri altitudine, un pisc renumit pentru creasta sa dramatică și istoria minieră ce i-a marcat poalele.

Borșa, poarta noastră de intrare în acest tărâm sălbatic, nu este doar un simplu oraș. Este o așezare impresionantă prin lungimea sa, ce se întinde pe zeci de kilometri de-a lungul văii Vișeului, un punct de frontieră între masivele Rodnei și Maramureșului. Situată la o altitudine ce variază considerabil, de la aproximativ 617 m în Valea Hotarului până la peste 800 m în zona complexului turistic , Borșa pulsează de viață, fiind al treilea centru urban al județului. Munții Maramureșului înșiși, deși poate mai puțin împânziți de marcaje turistice comparativ cu alți giganți ai Carpaților, impresionează prin vastitatea și caracterul lor alpin, amintind pe alocuri de Făgăraș.

Punctul nostru de plecare a avut o notă aparte, industrială: „cariera din Borșa”. Startul a fost în apropierea zonei miniere extinse Baia Borșa, la intrarea pe Valea Secu, o vale marcată de exploatări de piatră. Așadar, aventura în sălbăticie a început într-un peisaj unde natura se împletea cu urmele recente ale industriei extractive. Sentimentul era unul mixt: nerăbdarea explorării munților contrasta cu imaginea ușor incongruentă a carierei.

Primii kilometri ai urcușului ne-au purtat pe drumul ce șerpuiește pe Valea Secu, în direcția fostei Mine Gura Băii. Peisajul purta încă semnele trecutului industrial. Am trecut pe lângă clădiri răzlețe, unele ruine ale vechilor colonii miniere, iar albia pârâului Secu părea să sufere încă de pe urma anilor de exploatare, posibil afectată de „vasarâș” (steril minier) și, din păcate, de gunoaiele aruncate neglijent.

Odată ajunși în zona Gura Băii , locul unde se afla și fosta Mină 23 August , peisajul a început să se schimbe subtil. Aici am întâlnit marcajul Triunghi Roșu (TR), firul nostru călăuzitor spre înălțimi. Poteca, sau mai degrabă drumul, a început să urce mai hotărât. Era un fost drum tehnologic minier, îngust și plin de serpentine , probabil pavat odinioară cu plăci de beton sau chiar asfaltat înainte de 1989, dar acum degradat, cu fragmente de asfalt sparte, pământ surpat și vegetație crescută anapoda prin crăpături. Urcușul constant, deși nu extrem de abrupt, necesita un efort susținut.

După aproximativ o oră și un sfert de urcuș constant de la Gura Băii , am ajuns în Șaua Lucaciasa, situată la o altitudine de aproximativ 1620-1640 de metri. Aici, într-o mică depresiune strategică, pe cumpăna apelor dintre bazinele Vaser și Țâșla/Secu , ne-a întâmpinat Refugiul Montan Lucaciasa. O construcție din lemn, ridicată relativ recent (inaugurată în 2008 ), refugiul ar fi oferit un adăpost binevenit, dacă nu era in paragină. Structurat pe două nivele, cu o masă mare și bănci la parter și un prici generos la etaj, putea găzdui confortabil 10-12 persoane, plus spațiu suplimentar pe podeaua de la parter. Am localizat și izvorul menționat în descrieri, la câțiva metri de coborâre pe versantul sudic, o sursă vitală de apă proaspătă.

Refugiul Lucaciasa nu este doar un simplu adăpost montan; el reprezintă un punct de intersecție simbolic. Amplasat strategic pe o rută istorică de acces minier, folosind infrastructura veche (drumul minier) pentru a facilita acum accesul turiștilor, construcția sa post-închidere a minelor marchează o tranziție. Este un simbol al potențialului turistic al zonei, o punte între trecutul industrial care a modelat peisajul și prezentul orientat spre valorificarea frumuseții naturale a acestor munți sălbatici.

Lăsând în urmă siguranța relativă a refugiului, am pornit pe ultima etapă a ascensiunii, urmărind creasta spre Vârful Toroioaga. Marcajul de urmat era acum Banda Roșie (BR) , deși am constatat curând că acesta era destul de vechi și rar, apărând sporadic, mai ales în prima parte a urcușului.

Traseul, așa cum îl descriu și alte surse, a început relativ domol, șerpuind printre tufe dese de jneapăn și ienupăr, cu pâlcuri răzlețe de conifere. Am urmat linia matematică a culmii până într-o mică șa, unde vegetația abundentă făcea înaintarea directă dificilă. Aici, poteca a cotit brusc spre sud (stânga), ocolind zona încurcată și atacând apoi versantul mult mai abrupt, acoperit cu iarbă, dar presărat cu stânci și tufe de ienupăr. Această porțiune a necesitat un efort considerabil.

Urcușul abrupt s-a încheiat pe un ante-vârf, la aproximativ 1908 metri altitudine. De aici, creasta s-a îngustat și a devenit spectaculoasă. Am înaintat pe muchia matematică, golașă, înverzită, bine conturată, cu ambii versanți prăpăstioși, oferind priveliști amețitoare. Senzația era una de expunere, dar și de exaltare, mergând pe această coloană vertebrală a muntelui. Vârful Toroioaga era acum vizibil în față, nu foarte departe.

Înaintând pe această creastă îngustă și pitorească , am ajuns în cele din urmă pe Vârful Toroioaga, la 1930 de metri altitudine. Efortul ne-a fost răsplătit cu o panoramă de 360 de grade. Spre sud-vest, dincolo de valea adâncă a Vișeului, se desfășura lanțul impunător al Munților Rodnei, cu Pietrosul (2303 m) dominând orizontul. Spre nord-vest, puteam distinge silueta Pietrosului Bardău, geamănul maramureșean. Privind spre nord și est, se întindea labirintul de culmi și văi al Munților Maramureșului, până spre granița cu Ucraina. În zile senine, se spune că privirea poate ajunge până la Munții Țibleș.

Toroioaga în sine nu este doar un punct de altitudine maximă; este un nod orografic și vizual. Creasta sa ascuțită, accesibilă prin poteci ce poartă încă amprenta trecutului minier, atrage privirile și pașii drumeților. Este un punct focal care concentrează esența acestor munți: sălbăticie, altitudine, priveliști vaste și o istorie complexă. Ascensiunea sa, deși solicitantă, oferă o recompensă pe măsură, fiind o experiență montană completă.

După ce ne-am bucurat de panorama de pe Toroioaga, am început coborârea spre sud, urmând continuarea crestei principale în direcția vârfurilor Murgu și Stâna lui Vărtic. Marcajul Bandă Roșie părea să se oprească pe vârf sau în imediata apropiere, iar de aici am continuat pe o potecă ce, deși nemarcată oficial, era destul de clară la început, așa cum menționează și alte relatări.

Am coborât ușor de pe Toroioaga, trecând pe sub Vârful Murgu (aproximativ 1880 m), un alt punct de belvedere ce oferea perspective noi asupra masivului și a văilor adânci. Peisajul rămânea deschis, alpin, cu pajiști întinse și rari jnepeni. Am continuat pe linia crestei, îndreptându-ne spre Vârful Stâna lui Vărtic. Există o mică discrepanță în altitudinea acestuia în surse, fiind menționat fie la 1808 m , fie la 1838 m ; indiferent de cifra exactă, era un alt reper important pe traseul nostru de coborâre.

Parcurgerea acestei secțiuni de creastă, deși inițial pe o potecă vizibilă, a început să necesite o atenție sporită. Faptul că traseul devenea nemarcat și că ne îndepărtam de axa principală a Toroioagei însemna că riscul de a pierde poteca creștea. Munții Maramureșului sunt cunoscuți pentru întinderile lor vaste și rețeaua uneori discontinuă de marcaje. Chiar și pe o creastă logică, potecile ciobănești sau cele de animale pot crea confuzie, bifurcându-se sau pierzându-se în vegetație. Existența unui track GPS pentru această succesiune de vârfuri confirmă că ruta este cunoscută și circulată, dar probabil nu la fel de intens ca ascensiunea principală pe Toroioaga. Tranziția de la poteca marcată BR la această porțiune, potențial nemarcată sau mai slab conturată, a reprezentat un punct critic, unde vigilența și orientarea au devenit esențiale.

Și, într-adevăr, vigilența nu a fost suficientă. Undeva după Vârful Stâna lui Vărtic, în timp ce căutam continuarea potecii de coborâre spre Baia Borșa, am realizat că am pierdut firul. Poate poteca a cotit brusc, poate s-a pierdut într-o zonă cu pădure deasă sau poate am urmat din greșeală o urmă de animale. Momentul de incertitudine s-a instalat rapid. Ne-am oprit, am analizat împrejurimile. Creasta pe care ne aflam începea să se ramifice, iar continuarea directă nu mai părea evidentă sau sigură.

În fața necunoscutului, am luat o decizie bazată pe logica muntelui: să coborâm controlat pe versant, țintind spre firul unei văi pe care o intuiam mai jos. Știam că „apa trage la vale” și că urmând cursul unui pârâu, chiar și firav la început, aveam cele mai mari șanse să ajungem înapoi în zona locuită. Așa a început aventura neplanificată a zilei.

Coborârea fără potecă a fost o experiență total diferită. Am înaintat cu grijă pe pante înclinate, la început printr-o pădure deasă, unde trebuia să ne croim drum printre copaci și vegetație abundentă. Apoi, am ajuns pe firul unui pârâu, care a devenit ghidul nostru. Terenul era accidentat, alunecos pe alocuri, presărat cu bolovani ascunși sub frunze, rădăcini și trunchiuri căzute. Înaintarea era lentă, solicitantă, fiecare pas trebuind calculat. Dar, în același timp, eram complet imersați în sălbăticie. Sunetul apei care susura și apoi clipocea tot mai tare, mirosul de pământ reavăn și vegetație, absența oricărui semn al prezenței umane recente – toate acestea ne conectau direct la natura brută a Maramureșului. Era un amestec de stări: tensiunea orientării în necunoscut, efortul fizic, dar și o stranie senzație de libertate și descoperire.

Această deviere neașteptată a transformat drumeția dintr-un circuit previzibil într-o adevărată probă de rezistență și adaptabilitate. A subliniat caracterul sălbatic al acestor munți , unde ieșirea de pe traseele marcate, intenționată sau nu, poate escalada rapid dificultatea și riscurile. Deși stresantă pe moment, această experiență a devenit parte integrantă a poveștii noastre, o amintire vie despre imprevizibilul și forța muntelui, dar și despre capacitatea noastră de a naviga prin necunoscut. A fost o lecție despre importanța pregătirii – hărți, busolă sau GPS fiind esențiale în astfel de situații – dar și despre frumusețea neașteptată a explorării autentice.

După ore de coborâre prudentă, urmând firul văii care devenea tot mai largă, am simțit cum panta se domolește. Vegetația s-a mai rănit, iar zgomotul apei era acum constant și puternic. În cele din urmă, am ieșit din strânsoarea văii într-o zonă mai deschisă, un drum forestier. Senzația de ușurare a fost imensă.

Privind în urmă la întreaga zi, am realizat complexitatea experienței. A fost o drumeție care ne-a testat fizic, cu o diferență de nivel considerabilă, de 1296 de metri. Ne-a oferit priveliști montane de o frumusețe rară, de pe creasta dramatică a Toroioagei. Ne-a purtat prin locuri încărcate de ecourile trecutului minier al Borșei. Și, nu în ultimul rând, ne-a aruncat într-o aventură neașteptată, forțându-ne să ne bazăm pe instinct și rezistență pentru a naviga terenul necunoscut. A fost o zi care a încapsulat perfect spiritul Munților Maramureșului: un amestec unic de grandoare naturală, cicatrici lăsate de om și o sălbăticie autentică, mereu gata să te surprindă.

• Dificultate Generală: Traseul complet, incluzând devierea neplanificată, este Dificil. Chiar și circuitul marcat/potecă (segmentele 1, 2, 3) este de dificultate Medie spre Dificilă, datorită diferenței de nivel totale (+/- 1200-1300 m ), lungimii (probabil peste 17 km în total ) și secțiunilor abrupte sau cu navigație solicitantă.
• Marcaje: Triunghi Roșu (TR) de la Gura Băii spre Șaua Lucaciasa. Bandă Roșie (BR), veche și rară, de la Șaua Lucaciasa la Vf. Toroioaga. Potențial nemarcat sau cu potecă slabă pe creasta sudică după Toroioaga.
• Surse de Apă: Izvor amenajat lângă Refugiul Lucaciasa. În timpul coborârii prin vale, pârâul devine o sursă de apă (necesită tratare/filtrare).
• Condiții în Iunie:
  • Vreme: Temperaturi moderate (medii 13°C noaptea / 24°C ziua ), dar cu potențial ridicat de precipitații (peste 134 mm lunar, ploi în peste 20 de zile ) și furtuni. Disconfort termic posibil în zilele călduroase și umede.
  • Poteci: Fără zăpadă la altitudini sub 2000m, dar pot fi noroioase și alunecoase după ploi. Vegetația este bogată.
  • Flora: Perioadă bună pentru admirat flori de munte. Rododendronul poate fi încă înflorit pe versanții nordici sau la altitudini mai mari, dar vârful înfloririi e posibil să fi trecut. Narcisele din rezervațiile apropiate înfloresc la final de mai/început de iunie.
  • Fauna: Posibilitatea de a întâlni diverse animale sălbatice specifice Carpaților , cai liberi.
• Navigație: Esențială! Harta (ex: Munții Nostri MN 08 sau MB04 ), busola și/sau GPS sunt obligatorii, mai ales pentru porțiunea de creastă sudică și în eventualitatea pierderii traseului. Nu vă bazați exclusiv pe marcajele rare sau pe potecile care pot induce în eroare.
• Moștenirea Minieră: Fiți pregătiți pentru peisaje care includ urme ale fostelor exploatări miniere (drumuri degradate, halde de steril, ruine) , o caracteristică distinctivă a acestei zone specifice din Munții Maramureșului.

Această drumeție pe Vârful Toroioaga a fost mai mult decât o simplă ieșire pe munte. A fost o incursiune într-un peisaj complex, o confruntare cu forța naturii și o întâlnire cu istoria locului, o aventură completă care va rămâne mult timp în amintire.