Chemarea Munților Dacilor: O Drumeție în Munții Orăștiei cu Clubul Montan Apuseni

Există locuri în România care te cheamă într-un fel aparte, unde potecile nu te poartă doar peste culmi și prin păduri, ci și înapoi în timp. Munții Orăștiei sunt un astfel de tărâm magic. Aici, sub bocancii de munte, simți cum pulsează istoria veche, pădurile par să șoptească secrete dacice, iar crestele parcă ating norii și legendele. Pentru un iubitor de munte, atracția e dublă: provocarea unei drumeții serioase și șansa de a păși prin locuri încărcate de istorie, parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Așa am pornit într-o zi de toamnă, alături de un grup vesel de la Clubul Montan Apuseni, pe urmele marcajului Cruce Roșie, într-un circuit ce promitea aventură, peisaje montane și o incursiune în inima lumii dacice și romane. Sub îndrumarea experimentată a ghidului nostru, Dan Moisa, planul era clar: plecare din parcarea de la Sarmizegetusa Regia, vizitarea cetății, urcarea pe Vârful Godeanu, coborârea spre Vârful Muncel unde se ascund urmele unui castru roman, atingerea misterioaselor ruine de la Fețele Albe și, în final, închiderea buclei înapoi la parcare. O călătorie nu doar prin spațiu, ci și prin straturi de timp, de la măreția capitalei dacice la ecourile cuceririi romane, totul într-un decor montan sălbatic și impunător.

Traseul, de dificultate medie, cere o condiție fizică bună și un pic de simț al orientării, mai ales că muntele își are toanele lui, iar vremea se poate schimba. Dar entuziasmul grupului și siguranța oferită de prezența ghidului nostru depășeau orice efort anticipat. Pregătiți de drum, cu rucsacurile în spate și inimile pline de nerăbdare, eram gata să trăim și să vă povestim experiența noastră comună.

Am lăsat mașinile în parcarea amenajată, un punct de plecare modern într-o călătorie spre antichitate. De aici, câțiva pași pe drumul de acces DJ705A și apoi pe poteca ce urcă spre cetate, iar aerul începe să se încarce de istorie. Anticiparea creștea în tot grupul cu fiecare metru câștigat în altitudine. Ajungi la aproape 1200 de metri și realizezi amploarea proiectului dacic: o capitală ridicată strategic în vârful muntelui.

Intrarea în incinta cetății ne-a lăsat fără cuvinte. Zidurile fortificației, construite în celebra tehnică murus dacicus – blocuri masive de calcar, uneori și andezit, îmbinate cu măiestrie – încă impun respect. Ne plimbăm pe lângă aceste rămășițe solide, imaginându-ne cum înconjurau odinioară un mamelon strategic, pe cinci terase ce acopereau aproape 3 hectare. Forma hexagonală neregulată a cetății, adaptată terenului, vorbește despre ingeniozitatea constructorilor daci.

Urmând apoi drumul pavat cu lespezi de calcar, ce șerpuiește pe o lungime de aproximativ 200 de metri, ajungem în inima spirituală a Daciei: zona sacră. Aici, timpul pare să se fi oprit. Contemplăm bazele sanctuarelor patrulatere și, mai ales, ale celor două mari sanctuare circulare, enigmatice și impresionante. Unul dintre ele, cunoscut drept Calendarul Circular, ne face să ne gândim la cunoștințele astronomice avansate ale dacilor. În centrul atenției tronează discul solar de andezit, un altar monumental ale cărui raze din segmente de cerc par să capteze încă energia soarelui. Nu departe, se văd și ruinele marelui sanctuar de calcar. E un loc unde poți atinge, la propriu, pietrele așezate de mâini de acum două milenii, poți păși pe dalele drumului lor sacru și poți sta în centrul universului lor spiritual. Trecutul nu e doar o poveste citită, ci o prezență fizică, palpabilă.

Dincolo de fortificație și temple, ne imaginăm forfota așezării civile ce se întindea pe terasele de sub cetate. Descoperirile arheologice, precum atelierele, depozitele, sistemele de conducte ceramice ce aduceau apă nobilimii sau celebrul vas cu inscripția „DECEBALUS PER SCORILO”, sugerează o societate organizată și un standard de viață surprinzător de ridicat pentru acele vremuri.

Atmosfera de la Sarmizegetusa Regia este unică: un amestec de venerație față de măreția trecutului, respect pentru ingeniozitatea dacilor și liniștea muntelui care a păstrat aceste vestigii. E o grandoare organizată, o capitală în adevăratul sens al cuvântului, ce contrastează puternic cu ceea ce aveam să descoperim mai târziu, la Fețele Albe.

Lăsând în urmă zona sacră, am căutat, sub îndrumarea lui Dan, marcajul Cruce Roșie. L-am găsit undeva în capătul nordic al marelui sanctuar patrulater, așa cum indicau și descrierile. Acesta era semnalul că părăsim zona turistică principală și intrăm în partea mai sălbatică a aventurii, pe poteca ce urcă spre Vârful Godeanu.

Urcușul începe destul de blând, pe o cărăruie ce se strecoară prin pădure. Curând însă, poteca începe să urmeze muchia dealului, iar panta devine tot mai serioasă. Secțiunea numită „muchia Căprăreața” este un urcuș accentuat care pune la încercare condiția fizică a grupului. Efortul este însă răsplătit de frumusețea pădurii – un amestec de fag și, pe măsură ce urcam, tot mai mult conifer. Aerul e curat, răcoros, iar singurele zgomote sunt respirațiile noastre sacadate, foșnetul frunzelor sub bocanci și, din când în când, voia bună a grupului.

Traseul traversează apoi un drum forestier și continuă urcarea pe un drum de TAF, menținând constant linia culmii în direcția Piciorului Muncelului. Această porțiune de ascensiune marchează o tranziție clară: lăsăm în urmă amprenta monumentală a cetății și pătrundem tot mai adânc în domeniul natural al muntelui. Chiar dacă urmăm o potecă bătătorită de pași umani, sentimentul de sălbăticie crește. Efortul fizic al urcușului accentuează această senzație de desprindere de civilizație și apropiere de inima muntelui.

După efortul susținut prin pădure, vine și momentul eliberării: ieșirea la gol alpin. Pădurea de conifere rămâne în urmă, lăsând loc pajiștilor alpine și unei priveliști… sau cel puțin așa speram.

Navigarea în partea superioară devine o provocare interesantă, chiar și cu ghid. Marcajele Cruce Roșie par să se rărească sau chiar să dispară în această zonă. Urmăm cărările mai adâncite, vizibile pe pășune, și linia crestei matematice, așa cum se recomandă în condiții de vizibilitate redusă sau iarna. Undeva spre dreapta, printre pâlcurile de ceață care începuseră să se adune, zărim pentru o clipă silueta Vârfului Godeanu.

Și apoi, ajungem pe vârf. La 1656 de metri altitudine, ne așteptăm la o panoramă vastă asupra Munților Orăștiei. Însă muntele avea alte planuri pentru noi astăzi. O ceață densă, lăptoasă, ne-a întâmpinat și ne-a învăluit complet. Vizibilitatea a scăzut dramatic, la doar câțiva metri. Zgomotele erau înăbușite, aerul umed și rece ne pătrundea hainele. O senzație stranie de izolare și, în același timp, de intimitate cu muntele. Nu vedeam decât albul uniform al norilor care ne înconjurau și, vag, conturul troiței de pe vârf.

Priveliștea spectaculoasă pe care ne-o imaginasem a fost înlocuită de o experiență introspectivă, chiar și în grup. Poate tocmai această întâlnire cu ceața a făcut momentul atingerii vârfului și mai memorabil, transformând o simplă bornă de altitudine într-un spațiu personal, aproape mistic, împărtășit de toți membrii grupului.

Începem coborârea de pe Godeanu, căutând cu atenție, împreună cu Dan, semnele Crucii Roșii. Poteca urmează linia culmii, șerpuind printre pajiști alpine ude de roua norilor. Undeva pe traseu, știm că drumul nostru se intersectează cu magistrala marcată cu bandă albastră, dar noi rămânem fideli crucii roșii, care ne va duce spre următoarea bornă istorică a zilei.

Destinația este Vârful Muncel, sau mai precis, zona din apropierea acestuia, unde istoria a lăsat o altă urmă, mult mai discretă decât la Sarmizegetusa. Aici, pe culmea Muncelului, la o altitudine de peste 1500 de metri, arheologii au identificat rămășițele unui castru roman de marș. Nu ne așteptăm la ziduri impunătoare; castrele de marș erau fortificații temporare, folosite de legiunile romane în timpul campaniilor militare. Ceea ce se poate distinge astăzi sunt, cel mult, urmele valului de pământ și ale șanțului de apărare, modelate de timp și acoperite de iarbă.

Acest castru datează, cel mai probabil, de la începutul secolului al II-lea d.Hr., exact din perioada războaielor daco-romane care au dus la cucerirea Daciei și distrugerea capitalei de la Sarmizegetusa. Găsirea acestui vestigiu militar roman aici, pe drumul dintre două importante așezări dacice (Sarmizegetusa și Fețele Albe), este extrem de sugestivă. Este o dovadă tăcută, dar puternică, a conflictului care a schimbat soarta acestor munți. După grandoarea capitalei dacice și sălbăticia cețoasă a vârfului Godeanu, aceste urme subtile ale prezenței militare romane adaugă o nouă dimensiune călătoriei noastre – ecoul conflictului, amprenta lăsată de cuceritori nu în piatră, ci direct în pământul muntelui.

Părăsim zona Vârfului Muncel, continuând coborârea pe poteca marcată. Și, ca la un semn, muntele începe să-și ridice vălul. Ceața se destramă treptat, lăsând să apară petice de cer albastru și dezvăluind contururile culmilor învecinate. Schimbarea de atmosferă este imediată și aduce un val de voie bună în grup: de la misterul cețos la claritatea luminii de toamnă.

Peisajul se schimbă și el. După zonele de pășune alpină, poteca traversează o porțiune deschisă, acoperită cu iarbă, așa cum ne aminteam din descrierea inițială a traseului. E o senzație plăcută de libertate după porțiunile prin pădure și ceață. Apoi, poteca reintră în pădure, pregătindu-ne pentru apropierea de Fețele Albe. Pădurea de aici pare diferită, poate mai bătrână, mai deasă, cu brazi seculari printre fagi. Lumina pătrunde cu greu prin coronament, creând o atmosferă aparte, ușor umbrită, ce pare să prevestească misterul locului spre care ne îndreptăm.

Anticipația crește în rândul nostru. Știm că Fețele Albe este o așezare diferită de Sarmizegetusa Regia, mai puțin cunoscută, învăluită în legende și poate mai sălbatică. Ridicarea ceții pare simbolică, ca o cortină care se dă la o parte pentru a dezvălui un alt act al istoriei acestor munți, unul mai enigmatic.

Și iată-ne ajunși la Fețele Albe. Așezarea este situată pe coasta însorită a Dealului Muncelului, despărțită doar de o vale îngustă de înălțimea unde strălucea odinioară Sarmizegetusa Regia. Contrastul este însă izbitor. Aici nu găsești grandoarea monumentală a capitalei, ci o atmosferă mult mai intimă, mai retrasă.

Ruinele se desfășoară pe mai multe terase (cel puțin cinci) amenajate de mâna omului pe panta dealului, o dovadă a efortului considerabil depus de daci pentru a modela acest loc. Se pot distinge urmele unor ziduri de susținere, fundații de locuințe, poate ateliere sau hambare. Pe una dintre terase, atrage atenția un șir circular de baze de piatră, interpretat de arheologi ca fiind un sanctuar, similar celor din capitală, sugerând importanța religioasă a locului. Se văd și urme ale unui sistem ingenios de captare și distribuire a apei, cu conducte de piatră și ceramică.

Însă, spre deosebire de Sarmizegetusa, situl de la Fețele Albe pare mai puțin explorat, mai integrat în natură. Ruinele sunt parțial acoperite de vegetație, de copaci căzuți, iar locul păstrează un aer sălbatic, neîmblânzit. Această stare de conservare, poate chiar o anume neglijare, contribuie la atmosfera sa specială.

Este un loc învăluit în mister. Legendele locale vorbesc despre preotese ale zeiței Lunii care ar fi locuit aici, despre fete cu fețe albe care nu părăseau niciodată incinta, sau chiar despre iele și o pădure bântuită care înconjoară ruinele. Fără a da crezare poveștilor, nu poți să nu simți energia aparte a locului, liniștea profundă și sentimentul de izolare. Dacă Sarmizegetusa a fost centrul politic și militar, Fețele Albe pare să fi fost un spațiu mai retras, poate un centru spiritual sau o comunitate aparte, un sanctuar ascuns în inima pădurii. Experiența este mai personală, mai enigmatică, lăsând loc imaginației să umple golurile lăsate de istorie.

Cu imaginea teraselor misterioase de la Fețele Albe încă vie în minte, începem ultima etapă a drumeției: coborârea finală. Găsim poteca ce pornește din partea de jos a sitului și ne afundăm din nou în pădure. Coborârea se face printr-o pădure deasă de fag și molid, pe o potecă ce șerpuiește pe versant, traversând mici vâlcele și urmând curbele de nivel.

După aproximativ 30-40 de minute de coborâre constantă, pădurea se rărește și auzim zgomotul civilizației. Ieșim din răcoarea pădurii direct la drumul județean asfaltat (DJ705A) care șerpuiește prin Valea Albă. Este același drum pe care am venit cu mașina, dar acum îl percepem altfel, după o zi petrecută pe potecile muntelui.

Ultima parte a traseului presupune să urmăm șoseaua înapoi spre punctul de plecare. Mergem câțiva kilometri pe asfalt, admirând peisajul văii, acum dintr-o altă perspectivă. E o porțiune de tranziție, de revenire treptată din lumea veche a dacilor și din îmbrățișarea muntelui, înapoi spre prezent. Urmează o ultimă urcare scurtă, de la nivelul văii înapoi la platforma unde se află parcarea de la Sarmizegetusa Regia.

Cercul s-a închis. Mașinile ne așteaptă cuminți, martori tăcuți ai începutului și sfârșitului acestei călătorii. Sentimentul de satisfacție este deplin în tot grupul.

A fost o zi plină, o drumeție care a solicitat trupul, dar a hrănit sufletul. Circuitul pe Cruce Roșie din Munții Orăștiei, parcurs alături de colegii din Clubul Montan Apuseni și sub îndrumarea lui Dan Moisa, nu este doar o simplă plimbare pe munte. Este o incursiune fascinantă prin istorie, de la apogeul civilizației dacice la urmele cuceririi romane. Este o confruntare cu forța și misterul muntelui, mai ales atunci când ceața te învăluie pe vârfuri înalte ca Godeanu. Este o descoperire a contrastelor, între grandoarea organizată a Sarmizegetusei Regia și farmecul sălbatic și enigmatic al Fețelor Albe.

Munții Orăștiei au această putere unică de a te conecta simultan cu natura în forma ei cea mai pură și cu ecourile adânci ale trecutului. Plecăm de aici cu oboseala plăcută în picioare, dar cu mintea plină de imagini și senzații împărtășite: ziduri de piatră vechi de milenii, păduri tăcute, creste bătute de vânturi, ceață misterioasă și, mai presus de toate, sentimentul că am pășit, pentru o zi, pe urmele unor lumi demult apuse, dar ale căror povești încă răsună între acești munți legendari. O experiență pe care o recomandăm oricărui iubitor de munte și de istorie, cu îndemnul de a explora aceste locuri cu respectul cuvenit față de natură și patrimoniu, și, de ce nu, în compania unor prieteni la fel de pasionați.